de Pr. Cristian Crişan
Puţin se vorbeşte despre Indulgenţe în zilele noastre, atât din cauza delicateţei subiectului, cât mai ales deoarece, adesea, par să reactiveze amintirea practicării multelor abuzuri ce se petreceau în Evul Mediu occidental.
Trebuie însă amintit faptul că Biserica, credincioasă fiind Dumnezeiescului său Mântuitor, a înţeles mereu să îşi aprofundeze învăţăturile fără a se contrazice, înnoindu-şi doctrina într-un mod care să nu fie contrastant cu învăţătura precedentă, şi cu atât mai puţin să conteste validitatea a ceea ce afirmase şi mărturisise mereu. În această optică, doctrina Bisericii despre Indulgenţe este limpede exprimată în documentele magisteriale în vigoare, şi cu precădere în Catehismul Bisericii Catolice.
Biserica ne învaţă că împăcarea cu Dumnezeu presupune un autentic proces în care omul este implicat prin propria sa luptă personală, iar Biserica prin slujirea Sf. Taine. Momentul suprem al împăcării cu Dumnezeu se regăseşte în celebrarea Tainei Sf. Spovedanii, însă chiar şi după iertarea şi dezlegarea de păcatele săvârşite, creştinul rămâne „însemnat” de unele „reziduuri” care îl fac să nu fie cu totul deschis în faţa harului divin, şi astfel descoperă că are nevoie de purificare şi de o înnoire a vieţii în virtutea harului lui Cristos. De aceea, doctrina şi practica Indulgenţelor în Biserica Catolică sunt strâns legate de roadele Tainei Sf. Spovedanii. „Indulgenţa – ne spune Catehismul – înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”.
Este binecunoscut faptul că păcatul în viaţa noastră are o dublă consecinţă: pe de o parte, păcatul de moarte ne privează de comuniunea cu Dumnezeu, iar pe de alta, orice păcat, chiar venial fiind, antrenează un ataşament nesănătos, ce are nevoie de purificare, fie aici pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu, purificare care eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. În acelaşi timp, iertarea păcatelor şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu, în urma dezlegării dată de preot, aduc ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului.
Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Motiv pentru care, prin lucrarea Bisericii şi în virtutea comuniunii sfinţilor, credinciosul care doreşte să aplice pentru sine sau pentru un răposat harul Sf. Indulgenţe, şi care le îndeplineşte în timpul stabilit şi în modul rânduit de autoritatea competentă, dobândeşte în faţa lui Dumnezeu iertarea pentru pedeapsa vremelnică pentru acele păcate ce i-au fost deja dezlegate prin Taina Spovedaniei.
Indulgenţa parţială şterge o parte a acestei pedepse vremelnice ce se cuvine în urma săvârşirii păcatelor, iar Indulgenţa plenară şterge cu totul această pedeapsă vremelnică. Indulgenţele se obţin prin Biserică: în virtutea puterii de a lega şi a dezlega ce i-a fost acordată de Cristos, Biserica intervine şi îi deschide creştinului mânat de o autentică părere de rău, visteria meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor Săi, spre a dobândi de la Tatăl tuturor milelor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor, putând fi aplicată inclusiv pentru cei adormiţi.
Indulgenţa plenară poate fi dobândită o singură dată pe zi, pe când cea parţială de mai multe ori în aceeaşi zi, în conformitate cu indicaţiile autorităţii bisericeşti, cea care îşi exercită în felul acesta puterea de sfinţire în sânul Poporului lui Dumnezeu. Totodată, condiţiile pentru acordarea şi aplicarea Sf. Indulgenţe este reglementată de norme speciale, formulate de către Biserică în acest sens.
